Insula cu elice !?
16
March

Dupa 2 ore in o barca de transport marfuri cu potential de transport si persoane pe langa, ajungem in insula Mechuque. Simteam in aer ca urmeaza ceva extraordinar. E o insula izolata, cu greu am aflat de ea, cum sa ajungem acolo, ce barca sa luam si la ce ora, aveam pana si numele unui localnic care sa ne primeasca… un intreg scenariu de aventuri se crea in capul meu, scenariu care avea sa fie schimbat dar si aprobat pe alocuri de bravii localnici ce urma sa ii intalnim.

Descalecam pe insula cu bagaje cu tot, si o luam din loc … intrebam pe localnicii care asteptau colete langa barca unde gasim pe domnul Carcamo, si ni se dau indicii exacte … inainte de pod, o casa cafenie, undeva pe stanga sau dreapta. Totul clar… da unde o fi podul?

O luam la pas si nu facem decat 50 de metri cred, cand in fata noastra un pod mare si frumos se intindea peste o mlastina aproape uscata…. bifez in memorie ca nu numai in Romania se intampla ciudatenii de astea si ne uitam dupa o casa cafenie…

Trece un localnic pe langa noi si il intrebam si pe el de domnul Carcamo. “E la feria de Curanto, sus pe deal, acolo il gasiti” ne raspunde omul inainte sa o zbugheasca iar ca o testoasa in treaba lui (care nu parea sa fie nicaieri de altfel).

O luam pe un drum in directia care ni s-a parut ca a fost indicata de indigenul Machuque si ajungem dupa vreo 10 minute de urcat la o platforma mare, intinsa, inconjurata de copacei si boscheti, plina de verdeata dar si de lume. In stanga observam locul bataliei dintre om si scoici, pui si vite, cu semne elocvente si indiscutabile ale victoriei oamenilor locului. Oameni care in toata bucuria succesului erau acum veseli si se bucurau cum puteau in poenita, si anume: barbatii erau imprastiati pe margini cu cate o bere sau ceva de baut in mana, iar femeile in mijloc incingeau un fotbal de ziceai ca e finala Cupei Campionilor europeni.

Gasim doi localnici mai retrasi si intrebam din nou de gazda noastra. “A coborat acuma la vale cu un jeep” e raspunsul care probabil s-a vazut cata bucurie a adus pe fetele noastre. Ne intoarcem la vale si dupa ce era sa intram peste preot in casa (ca avea si el o casa cafenie) ajungem la casa domnului Carcamo (care era visinie de altfel). Reusim sa ne cazam, si intrebam de mancare, ca de dimineata nu apucasem sa ne infruptam din nici una din minunatiile locului. “Putem sa va servim cina la 8″ pana atunci insa e dificil, ca doamna are treaba. Intrebam de un restaurant si primim inca un raspuns a-la-carte: “Dupa pod la stanga, dar nu stiu daca fac de mancare, ca de obicei lumea doar se duce la baut acolo”. Ei, ce stie el, daca e restaurant doar nu o sa refuze doi clienti.

Mergem flamanzi dar cu fruntea sus pana in fata restaurantului, si cu un nod in gat oarecum intram. Cred ca am revizuit instant toate definitiile cuvantului “Restaurant” pe care le citisem vreodata si am adaugat repede un sinonim in dictionarul meu. Restaurant Mechuque sinonim cu bodega (unde bodega sinonim cu “daca intri nu mai iesi”).

Doamna “hangita” ca sa ii spun pe nume, ne masoara din cap pana in picioare, in timp ce restul mesenilor adunati sa discute despre principiile lui Bernoulli ne masurasera deja din picioare pana in cap… ca era mai usor sa ridice capul incet decat sa il coboare. In urechi aud soundtrackul de la “The Good, The Bad and The Ugly” … fluierand usor… cand Lavinia taie brusc tacerea si intreaba de mancare. Hangita ne explica scurt “E greu cu mancarea, nu prea facem, uite, am si o taietura la mana, si sunt singura, nu… mancare nu fac…” dupa care se opreste si pentru o clipa parca isi schimba tonul “Da unde stati?”. Cat ii explica Lavinia despre cazare eu observ deasupra capului hangitei “Hospedaje” (cazare). Intre timp raspunsul femeii vine din nou pe un ton si mai ascutit “apai sa ziceti femeii lu Carcamo sa va faca de mancare…”

Am iesit repede de acolo, si mai flamanzi, si putin nervosi, si putin speriati ca asta era totusi “singurul restaurant” de pe insula. In cele din urma am mers la magazin, am cumparat niste oua si rosii, lapte si biscuiti si am dat sa ne indreptam spre casa cand ne dam seama ca ar merge si o paine luata.

Intram inapoi in “magazin” si intrebam de paine. “O, paine?? Hmm, nu se vinde pe insula cred. Eu nu am asa ceva. Aici fiecare isi gateste painea lui, nu stiu sa se vanda paine” vine raspunsul sincer si distrugator de vise al vanzatorului.

Noi nu ne-am dat niciodata batuti astfel incat, am luat-o la picior prin celelalte magazine. Ajungem la cel de langa casa unde eram cazati si primim acelasi raspuns. Lavinia nu renunta si spune localnicei din spatele tejghelei ca ei totusi ii miroase a paine. Femeia rade, si ne spune ca tocmai a mai terminat de facut niste paine in cuptor, dar e pentru ea, Lavinia se uita dezamagita la ea, si in sfarsit vine o afirmatie izvorata din umanitatea persoanei din fata noastra “cred ca pot sa va vand vreo 2-3 painite de la mine”. Evrika!! si … soc … eram convins ca nu o sa primim pe gratis, eram convins ca o sa ne dea un pret poate mai mare decat normal (fiind marfa de contrabanda e logic sa fie asa) … dar femeia a facut cel mai ciudat lucru posibil! A pus 3 painici in o sacosica, a pus sacosica pe cantar, a batut ceva (ce parea a fi un pret per kilogram pe cantar) si cu o privire victorioasa se uita la noi “503 de pesos!”. Un pret nu prea mare sincer sa fiu, dar … painea nu se vinde … de unde pana unde cantarul, si pretul pe kilogram? Inca nu imi dau seama ce s-a intamplat dar abia acum sunt inca mai contrariat decat atunci, caci atunci dupa 10 secunde, a ramas doar bucuria ca avem ce manca in sfarsit.

Restul zilei ne-am plimbat pe insula si am aflat ca singurul mod de a ajunge in Ancud (la autobuz spre Valdivia) era sa ne intoarcem in Dalcahue si de acolo in Castro. Am incercat sa vedem daca nu putem merge la Quemchi, ca e la mai putin de jumatate din distanta. Raspunsul a fost fantastic “Spre Quemchi nu merge nimeni, asa ca barcile nu mai merg incolo. Toata lumea are treaba in Dalcahue si Castro unde e bancomatul. Stiti, Quemchi nu are bancomat…”! Ca sa fie mai clar, Mechuque face parte din comuna/zona Quemchi, toate activitatile administrative fiind derulate in orasul central. Cu toate acestea, oamenii nu mai merg in Quemchi, sau merg atat de rar comparativ cu treaba pe care o au la bancomat, ca au ramas doar cursele spre Dalcahue. Dupa ce convingem 1-2 oameni cu barci sa ne dea un pret (mult prea mare de altfel) pentru un drum pana la Quemchi ne lasam pagubasi si ne resemnam ca vom merge inapoi, din nou, la Dalcahue.

Seara la masa vorbim si cu cativa tineri psihologi, asistenti sociali, nutritionisti, trimisi de la centru (Quemchi!!!!) in runda lunara prin insule sa vada cum sta populatia.

Incep sa rada ca suntem in o zi de Marti si mai e si 13 pe deasupra. Imi notez in memorie… oamenii de aici sunt prea superstitiosi, ce daca e marti 13?

Din poveste in poveste aflam ca suntem pe insula care e descrisa in legenda ca fiind locul de intalnire al vrajitoarelor din Chiloe. Marti 13? Neah … povesti am mai auzit eu pana acuma, ma tin tare. Mai radem mai vorbim, si ne spun colegii de pahar ca de ceva vreme incoace generatoarele nu mai fac fata, astfel incat insula are curent electric doar de la 18.00 la 23.30. Restul noptii e bezna…
(Bine, marti 13 pe insula vrajitoarelor fara curent electric deja e prea mult, si rabufnesc putin…)

“Astea sunt povesti pentru turisti?” intreb eu sarcastic si jovial (sper ca paream macar jovial) dar zambetele dragilor de ei, si expresia serioasa urmata de un “Nu” convingator nu era raspunsul asteptat. Lavinia observa pe perete in timpul discutiei niste picioare de gaina si ceva cu blanita… si intreaba ce e acolo. Raspunsul e supra realist … “Un talisman din picioare de gaina si picior de iepuras … pentru protectia casei”.

Restul serii a fost cam in acelasi ton, si trebuie sa recunosc ca pana am adormit, am auzit tot felul de zgomote ciudate … le pun pe seama faptului ca dormeam intr-un palafito si prin definitie mie nu imi par cele mai rezistente constructii, si cel putin zgomote ciudate pot sa faca de la vant… cred.

 

Category: America De Sud, Aventuri pe muchie de lingurita, Calatorii, Chile, Cu traista in drumetii  Tags: , , , ,  Leave a Comment
Procesul…
16
March

Luni seara ajungem in Dalcahue, si cautam sa traversam spre urmatoarea insula Achao.

Ca sa ajungem in Achao cautam un feribot, si ne urcam la pas, fara masina. Incercam sa platim, dar surpriza, pietonii nu au nevoie de bilet, asa ca ne cautam un loc dupa masinile deja parcate si ne indreptam privirile spre noua insula.

Sunam pe Constantino si ne anunta ca vine sa ne preia de pe mal. Il asteptam in ceva ce pare a fi o statie de autobuz, si apare la un moment dat o masina 4×4, Jeep traditional de 2 locuri cu ceva spatiu in spate pentru inca doua persoane, si cu Constantino la volan, un batranel jovial, cu alura de intelectual (ochelarii rotunzi si barba gri/alba, nu prea inalt si privirea calda in plasau in categoria acelor oameni care stii ca au ceva sa te invete). Ne imbarcam repede si plecam spre San Javier, un satuc mic din Curaco de Velez.

Casuta lui Constantino si Maribel pare desprinsa din basme. Situata nu departe de malul apei, e inconjurata de o padurice mica si destul de deasa. La intrare, un copac batran e inconjurat de albine. Constantino ne explica ca si-au facut cuib in copac cu ceva ani in urma, si ca trunchiul e aproape plin de miere, dar nu se poate culege. In intampinare ne sar doi caini mici de statura, dar foarte jucausi. Pe prispa ne asteapta Maribel, care ne saluta si ne invita in casa sa ne lasam rucsacii. Ne asezam in sufragerie cu totii, si le povestim pe scurt ce e cu noi, de unde venim si unde ne indreptam. Suntem serviti cu ceai, si Constantino incepe sa ne povesteasca despre cateva mituri locale, cu o voce calma care se inflacara putin pe alocuri mai ales cand subiectul era de importanta. Maribel il completa cu grija adaugand detalii picante sau povestiri autohtone despre mitul in cauza.

Astfel aflam de Camahueto (taurul cu corn de unicorn), La Pincoya (femeia marii care sustine fertilitatea locurilor de pescuit), Basiliscul (o gaina reptiliana care traieste sub case si face oamenii sa se imbolnaveasca), La Voladora (femeia vrajita care nu e vrajitoare, si care ia forma de pasare pentru a zbura) si cate si mai cate.

Ajungem la Trauco la un moment dat, micul pitic de padure care e urat din ce intelegem, dar are puterea de a vraji si ademeni fetele, si apoi le lasa insarcinate. De departe cea mai interesanta parte a fost procesul intentat acestui personaj mitic. Se pare ca in urma cu ceva vreme o familie a dat in judecata pe Trauco pentru ca a lasat insarcinata (si culmea a mai si lovit-o) pe fata lor. Mitul nu sugereaza nimic violent la acest pitic, dar si asa cererea a fost aprobata si a urmat procesul.

Desi piticul a avut avocat numit din oficiu, care se pare ca a incercat din toate fortele sa il scoata nevinovat, probele au fost covarsitoare (?!?!?!) si familia a castigat procesul. Trauco a fost condamnat in lipsa, si nu stiu (dar m-as distra sa aflu ca e asa) daca in sectiile de politie din insula apare poza acestuia pe lista de cei mai cautati.

Constantino ne duce apoi intr-o plimbare la un mirador (loc cu priveliste) si prin insula aratandu-ne cateva locuri frumoase, printre care si o plaja pe care erau adunate zeci sau poate chiar sute de lebede cu gatul negru.

Ajunsi acasa aflam ca suntem bine primiti sa ramanem peste noapte, si suntem invitati la cina … Maribel, originara din Insulele Canare, a pregatit o tortilla spaniola 100%, care trebuie sa recunosc, a fost fantastic de buna.

Dupa masa am stat la un pahar de vin si am discutat despre luna, stele, politica, chile, romania, si asa mai departe, dar am ramas uimiti cand am ascultat povestea celui mai devastator Tsunami din zona, produs in anul 1960, dupa marele cutremur din Valdivia de 9,5 grade Richter (cel mai puternic din istoria cunoscuta a umanitatii), cand coastele insulei au fost aproape in totalitate scufundate sub ape. Maribel ne povesteste despre un mic satuc aflat langa Quemchi in care a supravietuit doar biserica si cimitirul. Zona acestor cladiri a fost separata de restul insulei de ape si a ramas asa pana in prezent. Dupa ce a inceput reconstructia insulei, s-a construit un pod foarte lung pentru a ajunge din nou in zona bisericii, si tot evenimentul a fost considerat un miracol avand in vedere violenta si distrugerea provocata atunci de valuri.

Plini de povesti si de vin, am urcat in mansarda de deasupra bibliotecii unde am gasit doua paturi ca in povesti, acoperite cu cergi colorate. Pe pereti am gasit alte biblioteci cu carti, poze si afise din istoria lui Constantino si Maribel, cat si poze cu copiii si harti din Chile si Chiloe.

Cabana avea un aer extraordinar, familiar, simplu si o combinatie de elemente naturale cu elemente intelectuale. Pur si simplu, te facea sa te simti ca acasa.

Category: America De Sud, Calatorii, Chile, Cu traista in drumetii  Leave a Comment
Inainte spre Ancud
16
March

Duminica plecam dimineata spre Chiloe. Avem in fata un drum de 6-7 ore cu autocarul pana in Ancud, prima destinatie si singura care e certa. Odata ajunsi acolo o sa vedem incotro o sa ne indreptam, dar pana atunci avem de rezistat unei mari provocari. Desi scaunele sunt aproape la fel de comfortabile ca cele din avion, pot sa spun cu mana pe inima ca cele din avion nu mi s-au parut niciodata prea comfortabile :)

Pun biletele bine, alaturi de pasaport si buletinul de Chile al Laviniei (fiecare bilet e nominal, avand numele trecut pe el, si nefiind transmisibil …).

Ajungem in Ancud pe la un 3 jumate dupa amiaza, si incepem sa cautam cazare. De la terminal, coboram spre mare si imediat gasim un hotel pe faleza, care parea ca a mai avut ceva turisti in ultimii ani, asa ca intram sa vedem de pret. Cu mic dejun si reducere, si o camera cu vedere …. nici nu mai stiu toate facilitatile oferite, dar pretul era aproape de 100 de dolari. Multumim pentru amabilitate si o luam la pas pe faleza in cautarea altor optiuni. Gasim o vila nu prea departe, foarte draguta si bine aranjata. Doamna ne ofera un pret de mai putin de 50 de dolari pe noapte cu mic dejun inclus, si la vederea camerei cu vedere spre mare, un pat mare si pufos, si baie privata, acceptam imediat.

Ne lasam bagajele, ne schimbam repede in haine mai putin groase si o luam la pas sa cautam ceva de mancare si sa vizitam orasul. Dupa o plimbare pe faleza urcam spre centru, si in cele din urma gasim un mic restaurant foarte pitoresc unde avem ocazia sa mancam un somon insular si sa bem o bere.

Cu foamea sub control, mergem pana la biserica ce adaposteste miniaturile celorlalte biserici din insula. Chiloe e un fel de Bucovina din ce am inteles in urma vizitei, si bisericile sunt o mandrie locala. Mai ales una din ele e faimoasa pentru ca a fost construita fara sa fie folosit nici un cui! Locatia undeva in insula Achao ne spune ghidul. (Dupa cum aveam sa aflam mai tarziu, in fiecare insula exista o biserica construita fara cuie, cel putin dupa parerea localnicilor). La intrare citim si afisul care mi s-a parut excelent “Donatie minima obligatorie 500 pesos”. Nu comentez, cum nu am sa pun nici un comentariu nici cafenelei bisericii …

Cand revenim la cabana, vedem un afis mare la intrare conform caruia vila gazduieste in perioada asta grupuri de varsta a treia ce viziteaza insula.
A doua zi, la micul dejun suntem doar noi si o gramada de batranei galagiosi, din care cel mai tanar dintre ei se poate lauda ca are cat anii mei si ai Laviniei la un loc. Oare tot astia au facut si cheful de asta noapte de nu am reusit sa adormim pana pe la 11/12? Sincer, vocile pareau familiare :)

Vorbim cu gazda sa ne ajute sa mergem sa vedem Pinguinii. Dupa nici o jumatate de ora ni se confirma ca la ora 10 va veni o masina sa ne duca spre locul cu pricina. Soferul, un localnic care nu prea vorbea bine spaniola, sau eu si cu el nu vorbeam aceeasi spaniola …. nu a fost prea vorbaret in timpul drumului. Am mers mai bine de 30 de minute cu masina pe dealuri si vai, unele fara un drum asfaltat, incat la un moment dat ma gandeam daca nu cumva ne-am pierdut, sau omu are ganduri necurate… dar in cele din urma am coborat o vale pe un drum de pietris, si in fata am vazut o plaja aproape salbatica. Omu incetineste putin si vad ca intre noi si plaja e un raulet care vine de pe dealuri si se varsa in mare …. dar nu era destul de adanc pentru opelul din 90 in care ne aflam astfel incat da-i inainte si mergi pe plaja cu masina pana ajungem la o cabana ce avea un placaj cu un pinguin mare in fata.

Oamenii amabili ne dau veste de salvare si pelerine de ploaie … vestele le luam dar pelerinele le lasam deoparte. Unul din organizatori vine si ne spune ca o sa ploua, si e bine sa le luam cu noi dupa care ne indruma spre plaja unde se afla o barca deja in apa, cam la 3 metri de tarm. Grupul de turisti eram noi doi si un cuplu de chilieni pe la 45 de ani. Ma intrebam cum ajungem la barca fara sa ne udam cand din lateral apare un alt membru al echipajului impingand o platforma inalta pe roti. Suntem rugati sa urcam, si 3 “marinari” incep sa impinga platforma pana ajungem in dreptul barcii.

O luam din loc spre insulele cu pinguini cand incepe sa ploua torential. Buna idee am avut sa luam pelerinele ma gandesc multumindu-i in gand si chilianului care mai mult mi-a impins pelerina in brate. Timp cam de o ora ne-am invartit prin ploaie in jurul insulelor si am admirat doua specii de pinguini pitici, unii foarte veseli, altii putin plictisiti. Din ce am inteles, majoritatea au plecat deja si cei ramasi se pregatesc si ei de migrare. Intrebam si de balene si ni se raspunde ca anul acesta nu au mai venit ca in alti ani. Apa prea calda, asa ca ar trebuie sa mergem in sud sa le vedem. Langa barca apare la un moment dat si o vidra care incepe sa pescuiasca si sa “faca show” cum ne explica barcagiul. Sunt destul de obisnuite cu oamenii de acuma, asa ca vin langa barca sa manance ca parca simt ca lumea se uita la ele, urmeaza alte explicatii.

Ne intoarcem pe mal, si destul de uzi plecam spre hotel sa ne pregatim sa prindem autobuzul spre Dalcahue. De acolo urmeaza sa vizitam pe Mirabel si Constantino, unchiul Georginei. I-am sunat de dimineata sa vedem cand au timp sa ne primeasca cateva ore sa ne povesteasca despre miturile din Chiloe. Raspunsul a fost “cand ajungeti?” asa ca nu am mai facut alte planuri. Mirabel e scriitoare iar Constantino e doctor in filologie si sunt pasionati de mituri si povesti. Asa ca pornim din nou la drum… sa aflam ce se intampla mistic pe aici…

Category: America De Sud, Calatorii, Chile, Cu traista in drumetii  Tags: , , , ,  Leave a Comment
Pulmay de Niebla
16
March

Prima calatorie in afara Valdiviei a fost in Niebla.

Am ajuns la un targ traditional, unde aromele de mancare se imbinau cu cele de bautura de toate felurile. In compania Laviniei, Vaniei si a Susanei, o colega a Laviniei de la Cifan, intru in targul apetisant cu un singur gand … sa caut misteriosul Pulmay, despre care am auzit ca e o experienta unica, care te ajuta sa te bucuri de mancarea traditionala locala dintr-un singur foc…

Gasesc un chiosc unde era afisata o hartie mare scrisa parca cu un carbune cuvantul magic: “Pulmay”, si ma asez si eu in ceea ce parea o coada de 2-3 chilieni.

Ma uitam cu interes inspre “bucataria” din spatele doamnei bine facute ce servea la tejghea, si incercam sa imi dau seama ce se intampla acolo. Vedeam ceva lamai pierzandu-si integritatea, si niste farfurii asezate cand colo cand dincolo dar cam atat … aburi grei si de altfel ciudat mirositori apareau din cand in cand de dupa colt, cam in acelasi timp in care zaream si cotul bucatarului parca ridicand un capac greoi.

La un moment dat, vad ceva agitatie si ma dau cumva spre stanga sa vad daca nu gasesc un unghi mai bun pentru a observa… hmmm, poate de dupa marele chilian cu palarie de cowboy nu se vede bine, ia sa ma dau mai in dreapta putin…. nu, nici de dupa grupul asta de 3-4 tineri galagiosi nu am vizibilitate … poate … hopaaa, coada de 3 era acuma de vreo 15, si toti in fata mea! Ma uit mirat in stanga si in dreapta si vad ca lumea se tot aduna si se baga in fata…acuma esti al doilea, acuma esti la coada, ba esti iar in fata… o miscare continua si energica se intampla in jurul meu. Si eu totusi ce fac? Abia reusesc sa mai prind un Pulmay pe ultima suta de metri si ma indrept putin descumpanit spre masa…. totusi stateam la coada ?!?!? Fetele rad si imi spun ca e normal … eu ma uit la ele si le spun ca nu de unde vin eu! Desi …

Ma uit in farfurie ca sa descopar minunea, o desaga ca altfel nu pot sa ii spun, de scoici printre care se zareau si un cartof mare, un picior de pui, o bucata de vita, si o turta de grau, toate la un loc. Aroma si combinatia de gusturi e intr-adevar foarte interesanta, nu neaparat un desfat pentru simturi dar bun pentru un stomac flamand. Cu siguranta aromele unite in acea mancare nu sunt create pentru nas, dar multe dintre ele sunt turnate pentru papilele gustative.

Dupa ce termin de mancat ies afara din incinta targului la o tigara sa ma linistesc dupa ceea ce a fost o masa pentru doua persoane cel putin, cand o tipa blonda cu un borcan de dulceata in mana se apropie si ma intreaba in o spaniola cam la fel de buna ca a mea daca nu vreau sa cumpar dulceata traditionala.

Ii raspund in engleza ca nu si o intreb cu ce ocazie prin locurile acestea. Din discutia ce a urmat am inteles ca e americanca si fratele ei s-a mutat aici in urma cu 5 ani. Ea e doar in vacanta. Apare si fratele de dupa o masa plina cu dulceata si imi povesteste cum s-a mutat aici, si nu si-a gasit de lucru asa ca si-a facut firma de marketing si promovare … isi spune simplu Gringo Motivado. Dulceata e facuta de nevasta lui, localnica, si in timpul liber sta si el la taraba ca e distractiv. Il masor repede din cap pana in picioare si pana sa se dezmeticeasca il intreb scurt pe doi ce parere are de oleaca de implicare sociala. Nu reuseste sa strambe din nas complet ceea ce pentru mine e semn ca e un raspuns pozitiv tacit, asa ca fara sa stau pe ganduri il iau si il duc la masa unde fetele de la CIFAN (si Samu spaniolul care venise intre timp) stateau inca si radeau probabil despre cat de intrigat am fost de coada de la Pulmay.

Il prezint, le spun ca are o firma de marketing, si ca e interesat sa ajute :) …. s-au schimbat adrese de email, cateva vorbe politicoase si apoi am plecat toti in treaba noastra.

Noi am mers pana pe plajele din zona, unde am atins prima oara apa oceanului Pacific si m-am bucurat de privelistea oferita de micul sat pitoresc ce se intindea pe toata coasta vizibila. Traducerea numelui satului e “ceata”, si imi puteam imagina un peisaj feeric in locurile respective, invaluit in ceata si putin mister.

 

Category: America De Sud, Calatorii, Chile, Cu traista in drumetii  Leave a Comment
Prin Valdivia
16
March

Vineri programul a fost de plimbari si intalniri cu prieteni de ai Laviniei.

Am pornit-o la pas spre centrul orasului de unde am coborat spre rau sa vedem piata de peste si toti leii de mare adunati langa mal asteptand sa pice ceva de pe tarabe. Ne-am oprit scurt la o cafea intr-o cafenea pitoreasca din Isla Teja, unde influenta occidentala se vede la tot pasul de la pavajul strazilor, la constructia caselor si la relaxarea oamenilor, si am ajuns in cele din urma la parcul Saval.

Aici trebuia sa ne plimbam in natura, dar am fost atrasi de un targ despre care nu stiam nimic. Ajunsi la intrare, am observat afisele cu “Feria del Leche” (Targul de Lapte). Cum laptele ne place la amandoi destul de mult, am zis sa dam o raita prin standuri. Am discutat pe ici pe colo cu expozantii despre una despre alta, si am adunat o sacosica de pixuri, pliante si carnetele (dar fara sacosica ceea ce a facut lucrurile mai complicate). Dupa un rond nu foarte rapid, si cateva opriri inclusiv la standurile companiilor de stat pentru a intreba cam cate capete de vite sunt prin Chile (nu doar de curiozitate, dar trebuia sa deschidem discutia cu ceva:) ) am pornit-o prin parc pentru a ne bucura de liniste, natura si papagali.
Cum in cateva zile urma sa plecam spre Chiloe, ne-am gandit sa trecem seara  pe la o spalatorie sa lasam cateva haine, sperand sa fie si uscate pana plecam. Din discutie a reiesit ca ne incadram in plan asa ca am lasat punga si ca peste tot in Chile ni s-a cerut un nume asociat pungii de haine (voi enunta mai tarziu si alte situatii in care nu credeam ca e nevoie de un nume asociat serviciului/produsului).

Lavinia se uita la mine, eu la ea, si in cele din urma ii spune chilianului “Lavinia”. El se uita la ea, apoi la mine, si incepe sa scrie. Cand termina, intoarce mandru factura si citim amandoi …. “Bladimir”… Incepem sa radem copios, si omu ramane derutat putin. Iau pixul, tai “imir”, si in loc de B scriu V si ii explicam ca a reusit sa aproximeze cat de cat numele meu. Oricum, de la Lavinia la Vlad, a fost cea mai originala trecere la care am asistat.

Dupa ce ne-am distrat bine cu cei de la spalatorie (noi mai mult ca ei, ca i-am lasat inca putin in ceata cred) ne-am indreptat spre cafele si beri cu Vania, o veche cunostinta din Columbia si mai apoi am incheiat seara in compania Mariei Elena, fosta sefa a Laviniei, care desi trecuta de a doua tinerete, ne-a insotit cu bravura la un Schop de bere (o cana de vreo 2-3 litri) dupa care, terminand discutiile, ne-a bagat pe amandoi in masina si ne-a dus acasa :D

O zi oarecum linistita, cel putin comparand cu cele ce aveau sa urmeze…

Category: America De Sud, Chile, Cu traista in drumetii  Leave a Comment
Dupa 48 de ore
16
March

Dupa 48 de ore de zbor, si fara prea multe peripetii ajung in cele din urma in Temuco.

Lavinia ma preia de la aeroport si ne suim intr-un taxi spre hotel/hostel. Ea a venit in Temuco mai devreme sa caute ceva decent unde sa putem inopta avand in vedere ca nici unul din noi nu stia prea bine orasul dinainte.

Ajungem cu masina intr-o curte, in fata unei case mari pe care numai Hostel sau Hotel nu scria. Soferul coboara, Lavinia coboara si pana sa apuc sa reactionez bagajele erau insirate in fata usii, taximetristul isi ia banii se urca in masina si pleaca. Eu nu apuc inca sa ma dezmeticesc ca Lavinia ma trage prin usa, si ma trezesc salutandu-ma cordial si pupandu-ma pe obraz cu o doamna chilianca care imi si spune apoi “Bine ai venit Vlad! Eu sunt Georgina”. In capul meu sunt doar intrebari “ce? de unde? ce? cine?” dar nu reusesc sa articulez mai nimic. Poate de oboseala, poate ca sunt foarte surprins … dar incep sa vad in jur afise si trofee … despre dans … cand iar incepem sa mergem … Georgina si Lavinia ma conduc spre o intrare din dreapta pe unde intram intr-un apartament foarte dragut si cochet.

Lavinia imi povesteste ca s-a intalnit cu Georgina de dimineata sa vorbeasca despre un proiect si apoi au mers impreuna sa vada de cazare prin oras. Cum Temuco nu e chiar turistic, locurile vizitate nu erau nici pe departe “locuibile” mai ales pentru cineva care venea dupa 48 de ore de zbor. Lavinia aproape se hotarase in cele din urma la unul din locurile vizitate desi nu era deloc fericita cu alegerea cand Georgina a tras-o deoparte si i-a spus sa renunte la ideea asta ca ne primeste sa stam la ea in seara respectiva.

Astfel am facut si un tur al scolii de dans care se afla la etajul 1 al cladirii si apoi am reusit in cele din urma sa fac un dus si sa ma schimb de hainele de pe avion. Destul de obosit, ne-am hotarat sa ne culcam devreme, nu inainte insa ca Georgina sa ne faca instructajul despre ce trebuie sa facem in caz de cutremur. Eu eram destul de obosit dar tot am facut ochii mari si am ascultat cu atentie tot ce mi s-a spus, si dupa ce Georgina a parasit camera, m-am intors spre Lavinia care razand mi-a spus “Bine ai venit in Chileeeee!!!”

A doua zi am facut o scurta plimbare prin centrul Temuco si am baut o cafea la mall, dupa care am facut bagajul, am multumit din suflet gazdei si am plecat spre Valdivia cu autobuzul. Calatoria spre Valdivia se apropie de final.

Category: Calatorii, Chile, Cu traista in drumetii  Tags: , ,  Leave a Comment
Drumul spre Otopeni e oricand o aventura
06
March

Iar am luat-o la picior prin lume. Putin schiop de oboseala dupa o saptamana la congresul de la Barcelona si un weekend in care somnul nu mi-a fost prieten m-am imbarcat in o alta calatorie de 48 de ore catre sudul Americii Latine. Am fost pe coasta de Nord asa ca m-am gandit sa iau prin invaluire continentul asta si sa imi las amprentele de talpi si prin Patagonia daca se poate.

E oricum un vis care e pe cale sa devina realitate desi nu am sa ajung probabil nici pe aproape de imaginile copilariei intiparite in minte de Jules Verne in Copii Capitanului Grand. Paganel e numele care mi-a ramas viu in memorie impreuna cu imaginea condorului de pe unul din volumele citite care inca mai persista dupa atatia ani.

Dar pana acolo mai am ceva de tras, vreo 4 zboruri spre exemplu. Dar am inceput bine.

Am plecat din Iasi cu trenul de noapte si peripetii multe nu sunt in vagonul de dormit. Am avut noroc si cu colegul de “camera” de pe tren astfel incat am reusit sa dormim destul de bine si sa ma pregatesc pentru cele 24 de ore de stat prin aeroporturi.

Am ajuns in gara de nord destul de dimineata, dar la o ora decenta de 6.45. Eram entuziasmat pentru ca urma sa ma bucur din nou de fauna si flora acestui taram mistic. Stiu sigur ca in niciuna din excursiile precedente prin munti, insule mai pustii sau paduri ecuatoriale nu mi-a fost mai frica decat momentul in care “aterizez” in Gara de Nord. Aflasem ca o parte din trenurile spre Otopeni nu merg (cel putin asa arata prea minunatul infofer.ro) dar erau listate vreo 3 trenuri care aparent ma puteau duce la destinatie. Nu de aceeasi parere a fost “tanti” de la ghiseu, cu parul valvoi si o voce puternica (de soprana) care mi-a distrus orice speranta ca pot ajunge cu trenul la aeroport. Nu s-a obosit sa verifice daca trenurile de care stiam eu merg sau nu. Cu o privire de compatimire (sau ironie de genul “ai ramas blocat aici, ha ha… acuma ce ai sa faci?”) mi-a spus sec si grav “Nu merge nimic! O zi buna!”.

Asa ca m-am retras in zona de siguranta a Garii de Nord, puternica fortareata McDonald’s unde paznicul de la intrare, ca un adevarat Alberich, se facea nevazut imediat ce “proteja” intrarile in cetate de vreun cersetor (care doar in Gara de Nord se vaita ca e flamand … dupa care cere o tigara). Sub scutul protector al acestei creaturi mitice, am reanalizat optiunile … bagajul nu prea ma incuraja sa ma avant spre un autobuz care oricum nu stiam de unde sa il iau. As fi putut sa intreb, dar asta m-ar fi facut imediat vulnerabil, caci cine nu e din Gara de Nord, face parte din specia “portofelus ambulantis”. Solutia doi, sa gasesc un taximetrist care sa ma arunce din mers la Otopeni. Din nou, experienta de ani de zile de supravietuire in Gara de Nord imi spunea ca am o singura sansa. Daca ma dau de gol si la taximetristi, ajung cu 3-4 din ei dupa mine in cateva secunde, si cu posibilitatea ca bagajul meu sa fie deja urcat in vreo masina fara posesorul lui de drept. Asa ca am tras gluga peste ochi, am luat bagajul si am iesit la “agatat”. Target, un drum pana la Otopeni cu 50 de RON ar fi perfect. Ma invart vreo 5 minute, ignor vreo cateva oferte fara sa ma uit macar la persoana respectiva, si apare un rechin care imi sopteste suav in ureche “La aeroport, pret fix”. Ridic gluga si ma uit la el taios si intreb ce inseamna pret fix pana la aeroport. “eu sunt corect nu ca altii, 80 de RON la otopeni nu e bun?”. Ii raspund repede pregatindu-ma sa plec (ca sa ma joc de-a hard to get) “Da, slava domnului ca am gasit pe cineva corect pe aici, dar la aeroport un 50-60 e de ajuns ca e aproape”. “Nu te grabi tinere, mergem cu 60 atunci ca e bun”. Accept, si imi notez in minte cam care e definitia corectitudinii prin Gara de Nord.

Drumul la Otopeni, suprarealist din nou. Dar mi-a placut … a fost bucuria care ma cuprinde cand simt aventura in sange. Si in o Dacie care abia mai are volanul intact, mergand cu 60 prin Bucuresti, ai aceeasi senzatie ca rafting pe un rau plin de crocodili. Caut centura de siguranta (mai mult la oha) si o trag peste mine cand imi dau seama ca nu am unde sa o prind. “Infige-o la mine aici ca mie nu imi e frica” aud glasul colegului de masina. “Nu e de frica, dar sa nu avem probleme daca ne opreste politia…” si gata … colegul a gasit deschidere spre vorba.

As fi vrut sa pot detalia mai mult si despre discutiile filozofice despre lume si viata, dar mai ales despre femei, pe care le-am avut cu soferul, dar ar trebui sa scriu un text in care sa pun multe stelute legate de cuvinte de legatura simple. Oricum, am invatat multe. Sumarul, daca ar fi sa fac unul, e ca tre sa iti iei nevasta frumoasa ca sa poata sa se bucure si vecinii de ea si sa nu te bata pe tine la cap peste 20 de ani. Asta e cheia ca sa te bucuri si tu de viata. Bun sfat, cum de nimeni nu mi-a luminat mintea pana acuma, nu stiu. Desi incercam sa imi dau seama daca nu e mai bine sa imi iau totusi o Dacie ca aceea in care ma aflam decat o nevasta frumoasa … si sa se bucure vecinii ca reusesc sa pun frana la timp cand vin acasa si nu ii calc :) . Nu e mai mare bucuria cand poti sa le redai speranta de viata?

Category: Aventuri pe muchie de lingurita, Calatorii, Cu traista in drumetii  One Comment
Poze noi
08
July

Momentan am pus poze noi din excursiile recente. Urmeaza sa ma asez intr-una din zilele, si sa scriu si povestile din spatele plimbarilor.

Ceva ceva povesti tot sunt ;)

Category: America De Sud, Columbia  2 Comments
Tayrona
20
June

Spre Tayrona am luat o barca din Taganga, dimineata pe la 10. Tipul cu barca ne-a promis ca ne lasa pe o plaja izolata, si ca in felul asta nu o sa platim intrarea in Tayrona. La un calcul simplu, ieseam la jumate. In mod normal costa 17 dolari intrarea in parc, si inca 15 dolari de mers cu barca. Asa ca ne-am hotarat toti 6 sa mergem clandestin. Am mers cu barca cu motor vreo ora, la o viteza de ziceai ca suntem hoti de cai, sau de peste in cazul de fata. Toata lumea era destul de uda de la cum sarea apa in jurul nostru in barca, dar hei…suntem in o excursie cu aventuri, e numai bine.

Peisajele erau pitoresti, intr-o parte a barcii o mare albastra intinsa cat vezi cu ochii, in cealalta jungla Tayronei si plaje salbatice, golfuri ascunse si pesteri in stanci. In jurul barcii din cand in cand apareau si ne conduceau pesti zburatori, ca sa faca ziua perfecta.

Ajungem la prima plaja, unde coborau “gringos”, adica turistii clasici, aia care nu stiu ca in Columbia totul se negociaza. Turistii corecti care platesc intrarea in parc si merg cu bratara la mana mai apoi. Ramanem in barca doar noi si echipajul, si ne intoarcem spre mare sa pornim mai departe. La iesirea din golful plajei am avut prima aventura a Tayronei, un val urias care parca s-a ridicat langa noi. Barca s-a inclinat de ziceai ca o sa zburam toti din ea, si fiecare s-a prins de ce a putut. Barca a reusit cu viteza prinsa sa urce valul, numai ca in secunda urmatoare sa ne aflam deasupra apei la o distanta de cel putin un metru jumate. Si am cazut… a naibii lege a gravitatiei, functioneaza de fiecare data.

Am cazut oarecum in picioare, dar experienta nu a fost fara dureri, udat si o sperietura trasa inclusiv de cei trei columbieni care formau echipajul.

Ajungem dupa 5 minute la plaja pe care debarca clandestinii, si barca e trasa aproape de mal. Pentru ca suntem sub acoperire, echipajul ne spune sa ne grabim sa ne dam jos din barca cat mai repede cand ajungem la mal.

Barca se apropie de mal, si cand mai era cam jumatate de metru, ca un soldat ascultator si bine pregatit, sar din apa ca sa preiau bagajele cat mai repede. Eroare! Cred ca tipul care ne-a spus sa sarim cat mai repede se uita la mine socat cand am sarit. La jumate de metru de mal, apa era pana la gat. M-am scufundat ca un bolovan sub barca si cand am iesit eram la fel de surprins de adancimea apei, pe cat erau cei din barca de gestul meu.

Inot la mal, si incepem sa dam jos bagaje si restul persoanelor cand ce sa vezi. Pe plaja…un politist. Colegii din barca sar repede, si se duc la el, ii explica ceva 5 minute si apoi ne roaga sa o stergem cat mai repede. Zis si facut, nu aveam nici unul chef sa intervenim in relatia lor care parea foarte apropiata avand in vedere schimbul de replici.

Ajungem in Arrecifes, un camping situat pe o plaja salbatica cu o apa nervoasa rau de tot. Primele semne pe care le vedem, nu se face baie in Arrecifes, curentii sunt prea puternici. Stiam ca zona e periculoasa pentru baie, dar imaginile pe viu ne aratau o plaja spectaculoasa din toate punctele de vedere. Cred ca fiecare si-a promis ca aici nu se intra in apa orice ar fi, si ca pentru baie mergem in plajele linistite.

In camping, cazarea e diversificata: hamace, corturi, casute. Noi luasem un cort cu noi, asa ca platim repede pentru cort propriu, si plantam cortul cat de repede ca sa mergem sa exploram zona.

La pranz, mergem spre La Piscina, care e prima plaja unde se poate face baie linistit. O plaja inconjurata de pietre aruncate in mare fie de fratele mare de sus de undeva, fie de autoritati. Greu de spus ca erau foarte dezordonate.

Dupa doua ore revenim in camping si verificam sa vedem ce putem sa facem a doua zi. Eram deja prajiti putin de soare asa ca o excursie de orice fel prin padure ar fi fost binevenita.

Ne hotaram sa vizitam Pueblito, care cica e un sat indigen al Koggi, o civilizatie care inca pastreaza reminiscente ale splendorii trailului pre-conchistador si ne-adaptata la lumea moderna.

Plecam din camping de dimineata, ca sa fim siguri ca nu ne prinde pe drum noaptea, la cum se vedea padurea din spatele nostru, nu era prea placut sa mergi noaptea pe acolo.

Cerem indicatii, si ni se ofera: “urmariti poteca asta pana ajungeti in sat. Din cand in cand mai sunt semne ca sunteti pe drumul cel bun.” Asta e…drept inainte si la stanga, pare simplu.

O pornim la drum si ajugem dupa o ora intr-un punct mort. In fata noastra, o stanca gigantica care nu parea sa vrea sa se dea la o parte. In laterale, padure, fara nici un drum. Ne uitam noi bine si parca nu ne venea sa credem: poteca intra sub stanca, printr-o crapatura mai joasa de un metru jumate. Eh, asta e…da-i inainte cu speranta. Intram in grota mica, si mergem cativa pasi, dupa care iesim intre alte stanci, si o luam de la capat prin alta grota la fel de joasa. In cele din urma iesim la liman, si ne gandim ca ce a fost mai greu a trecut.

Din nefericire, de abia incepea. Inainte sa plecam, ne-am intalnit cu un localnic care lucra in campingurile de pe coasta si care ne-a spus sa luam cu noi multa multa apa. Si am luat vreo 7 litri. Noroc de el. Urcarea spre satul Koggi a fost dupa trecerea de stanci infernala. Mereu urcus abrupt si nu pe drum de padure, pe pietre puse acolo de Koggi probabil cu zeci daca nu sute de ani inainte de venirea noastra pe taramurile Tayronei. Nu era greu sa iti dai seama in cele doua ore de urcus pe unde era drumul, pentru ca regula era simpla: drumul e pe acolo pe unde poti inca merge. Intr-o parte aveam mai mereu o prapastie acoperita de plante tropicale, asa ca abia se vedea, iar in cealalta erau pietre uriase, sau pamant abrupt sau copaci inalti si plate joase care nu te lasau sa te abati de la poteca.

Dar am ajuns in cele din urma. Satul…nu impresionant, dar cu siguranta interesant. Ruine si sanctuare vechi din care ramasese doar temelia probabil se vedeau peste tot. Poteci de piatra construite de stramosii Koggi cu mult timp in urma legau toate obiectivele turistice din sat. dar factorul predominant era o imbinare fascinanta intre natura si constructiile Koggi. O fi de vina timpul care s-a scurs peste sat, o fi intentionata aceasta comuniune de piatra si vegetatie…greu de spus.

Am facut un popas langa cele doua case de indigeni Koggi ramase in sat, si ne-am pus pe mancat ce aveam prin traista. Indigenii nu erau acasa, ca nu le place in weekend ca vin turistii idioti si ii bat la cap, asa ca Francisco, amicul din Chile, a intrat linistit prin cocioabele lor sa faca poze. Lavinia l-a urmat si eu am stat de sase ca sa fim siguri ca nu vine “ursul” acasa.

Dupa poze, ne-am pus pe mancat mango direct de la sursa. A fost o experienta culinara foarte faina pentru mine. Sa stai in mijlocul padurii, obosit de urcus, si sa culegi de pe jos mango de zahar. Imi aducea aminte de cum e la tara la noi, cand mergi prin curtea bunicii si mananci fructele direct din copaci fara sa te gandesti sa le mai speli, sau pe unde au fost.

Ne hotaram sa numim satul Mini Machu Pichito. Pentru ca se spune ca Orasul Pierdut din Sierra Nevada din Columbia (la cateva zile de mers pe jos de unde eram noi), e un Machu Pichu mai mic, sau cum zicea chilianul Machu Pichito. Asa ca satul Koggi in care ne aflam noi, era un Mini Machu Pichito.

Pe drumul de intoarcere ne delectam mai mult cu natura. E coborare asa ca e mai usor si putem sa urmarim toti papagalii, maimutele si crabii pe care ii gasim prin padure in zonele mai apropiate de plaja. Ne miram de zgomotul infernal scos de niste insecte invizibile pentru noi, si care imita sarpele cu clopotei. Ce mai, un peisaj fantastic.

Ajunsi in tabara mancam si ne pregatim de seara, adica scoatem sticlele de aguardiente la bataie si aerisim corturile.

A doua zi dimineata, in camping au venit doi copii Koggi. S-au dus la restaurant, la usa din spate, si au luat ceva de mancare. Lavinia a incercat sa faca o poza cu ei, dar i-au cerut bani! Poate ca s-au adaptat totusi si la viata moderna cat de cat ne gandim noi.

La mic dejun, pe masa noastra a venit un papagal de-al casei, care nu s-a lasat pana nu a ras doua pachete de biscuiti. Foarte simpatic de altfel. Nu vorbea prea mult, dar stia sa fluiere.

Mergem pana in campingul alaturat unde au petrecut noaptea o parte din grupul nostru, sa planuim plecarea. La intoarcere, intr-un camping mai mic, si mai saracacios, gasim un columbian care oferea nuci de cocos pe gratis pentru baut. Am luat fiecare cate una la purtator, si da-i bice la stors nuca de cocos de zeama. Nu prea imi placea in mod special laptele de cocos, dar in momentul ala, nu stiu de ce, a fost cel mai bun lucru pe care l-am baut vreodata. Am dat gata nuca de cocos imediat si parca as mai fi vrut una.

Drumul de intoarcere nu a fost lipsit de peripetii. Dupa o ora de mers pe jos am luat un autobuz pana in Barranquilla. Pe drum, am avut parte de doua controale de la politie ceea ce inseamna dat jos, perchezitie, intrebari si urcat inapoi. Nu e foarte deranjant daca esti treaz, dar cand dormi e destul de enervant.

Ajunsi in Barranquilla, autocarul a oprit in un cartier dubios, si a decarcat timp de un sfert de ora o gramada de marfa de contrabanda. De la aere conditionate la papuci si sosete! Numai in Columbia cred ca poti sa vezi asa ceva. Noi stateam toti si ne uitam ca la felul trei.

In urmatorul autobuz, inainte de plecare a urcat unul de la firma de paza si ne-a filmat fetele la toti. L-am intrebat de ce dar s-a intors ca mutu’ si a plecat dupa ce si-a facut treaba. Noi eram din noi socati, ca nu stiam ce sa credem.

In mare cam asta a fost plimbarea in Tayrona. Frumoasa in general, si cu mici peripetii pe ici pe colo care fac deliciul unei aventuri in Columbia.

Category: Uncategorized  Leave a Comment
Marea blocada
29
May

Astazi a inceput interdictia impotriva consumului de alcool. De la 7 seara, timp de 60 de ore, nu se va mai vinde alcool in Columbia.

Asta e cu ocazia alegerilor…o idee buna si pentru Romania de altfel. Fara alcool de alegeri, inseamna ca nu o sa mai vada lumea flacari mov dupa.

Dar revenind, pe mine m-a prins blocada pe balcon, la bere cu un bolivian si un brazilian. De altfel am dat o tura si pe la magazinul de jos, sa luam pe sub tejghea niste bere.

Da, s-ar parea ca se poate. Oricum, pentru majoritatea, frigiderul e magazinul cel mai important, rafturile din supermarket la alcool erau mai goale ca niciodata.

Asa ca o sa fie un weekend foarte interesant. Marea blocada…de unde…!

Hai Noroc!

Category: Uncategorized  Leave a Comment
« Previous Entries